CĂLĂTOR PRIN EXISTENŢĂ

Motto :

Eu sânt puişorul

ce sparge succesiv

coaja ouălor din Ou

spre a pătrunde mereu

în Alt Univers….

În infinitele mele peregrinări prin infinit

am nimerit odată într-un Univers Paralel

în care am pătruns printr-o gaură de vierme.

Am întâlnit acolo o Lume extrem de neospitalieră,

parcă era o imensă Puşcărie

în tandem cu o uriaşă Casă de nebuni,

în care erau marginalizate toate soiurile de infractori

din sânul Întregii Existenţe:

Marea varietate de hoţi,

hipofreni, terorişti, perverşi, psihopaţi,

care se mâncau unii pe ceilalţi

la propriu şi la figurat,

luându-se la-ntrecere asiduă

să transforme ireversibil

Ordinea în Haos.

Lumea aceea ura tot ce există:

natură, semeni, Dumnezeu.

Ba, mai mult,

se ura şi pe sine însăşi:

Omul era propriul său duşman.

Când m-am născut,

am intrat în Lumea aceea plângând:

Mi-era o teamă teribilă c-o să-mi ucidă acolo şi trupul şi sufletul.

Aflasem stupefiat că, odată, demult,

Însuşi Dumnezeu, întrupându-Se,

a pătruns în Universul acela cu gând mântuitor,

dar oamenii, în loc să-I dea cinstea şi ascultarea cuvenită,

L-au prins, L-au judecat, L-au dezbrăcat,

L-au bătut, scuipat, batjocorit şi crucificat.

Şi mă gândeam în mine însumi:

”Dacă au făcut ei acestea Copacului verde,

ce vor face celui uscat?”…

Mi se acordase prea devreme harul

de a-mi purta crucea zilnică

spre a călca pe urmele Dumnezeului meu,

căci eu eram o fiinţă plăpândă, cu mică credinţă.

Dar, privind în jur, am observat că nu eram singurul,

şi eram atent la dânşii să văd ce fac.

Iată, unii dintre noi erau atât de îngroziţi de neospitalitatea Lumii

încât o refuzau din capul locului, sinucigându-se,

cu riscul de a merge pe vecie în Iad,

sau de a trece pentru eternitate în Neant,

căci Iadul sau Neantul li se păreau mai suportabile!

Alţii rămâneau în Lumea aceea doar cu trupul,

în timp ce, cu spiritul,

se refugiau în Lumi paralele,

unde trăiau împreună cu demonii sau cu îngerii,

sau se retrăgeau într-o Lume proprie,

creată de mintea lor răvăşită de stres.

Mulţi erau luptători călăuziţi de deviza:

Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!

Având o părere înaltă despre sine,

ei priveau Lumea cu dispreţ

şi o luau, brutal, cu asalt

spre a şi-o supune,

dar erau, de regulă, admonestaţi / reprimaţi,

căci gloata se răscula împotriva lor, zicînd:

« Cine v-a pus pe voi conducători sau judecători peste noi? »

Doar cei ce combinau nemărginita sete de putere

cu viclenia vulpească şi cu teroarea leiască

şi ţeseau o pânză amăgitoare din minciuni

după care se ascundeau la pândă, precum păienjenii,

reuşeau să devină şefi peste masele de hoţi,

de hipofreni, escroci, perverşi, terorişti, psihopaţi.

Ei intrau, astfel, în istorie,

plini de glorie,

întrucât erau, de gloate, divinizaţi.

Iar eu cădeam, îngrozit, în fiece clipă’n Abis,

strivit de propriile mele neputinţe,

biruit de propriile mele slăbiciuni,

de răutatea Lumii,

de greutatea crucii.

Dar de fiecare dată strigam la Dumnezeul meu:

« Doamne, scapă-mă, că pier! »

Şi, iată, Dumnezeu, până aici, m-a ajutat.

Mă voi dovedi eu, oare, vrednic,

ca Dumnezeu să mă ajute

să-mi duc crucea până la capăt? …

(2002, 15 ianuarie)