ANDROPHOBIE

Confesiunea unei femei depresive

Oh, mi-e o frică teribilă de bărbaţi.

Frica aceasta am dobândit-o în copilărie,

pe când tata venea acasă beat

şi-o bătea pe mama cu pumnii în cap

până când mama leşina

şi turnam apă pe ea

ca să-şi revină.

Şi-atât de mult a bătut-o în mod repetat,

până când mama n-a mai rezistat

şi a decedat.

Apoi, tata, rămas văduv, m-a violat

(eu fiind cea mai mare dintre surori)

şi m-a ameninţat că, dacă îl denunţ,

mă omoară …

Sora cea mijlocie, mergând la şcoală,

a fost violată de un profesor,

a rămas gravidă

şi s-a spânzurat.

Sora cea mică a fost prinsă de vreo zece huligani

într-un loc izolat,

şi atât au profitat de dânsa

până a decedat.

Sunt o femeie simplă.

Cu mintea mea puţină

nu pot să înţeleg un lucru:

Cine sunt, de fapt, bărbaţii aceştia?

Şi ce drepturi au ei asupra noastră?

Nu sunt ei os din oasele femeii

şi carne din carnea ei?

Nu-i purtăm noi în pântece

pe vremea când nu sunt

decât nişte plozi?

După câte se pare,

nu pui de oameni,

ci pui de şerpi veninoşi

hrănim noi la sân.

Iar când aceştia cresc mari,

ne fugăresc, ne înfăşoară, ne sugrumă, ne înghit,

precum balaurii boa.

Sunt o femeie simplă. Cu mintea mea puţină

nicicum nu pot să înţeleg

de ce se întâmplă toate acestea.

Sunt umilită, sunt istovită, sunt zdrobită

de puterea prea mare pe care o au bărbaţii

asupra noastră …

Aş vrea să mor …

Căci infinit mai fericită aş fi

dacă aş muri,

decât să mai am de-a face

cu astfel de … „bărbaţi” …

Oh, mi-e o frică de moarte de bărbaţi! …

2011, 3 martie