ANTROPOPHOBIE

I

Mi-e o frică teribilă de oameni!

Căci, de la Creaţie, omul a devenit

sinonim cu marele necunoscut,

plinul de contradicţii interne,

fiinţă entropică, tot timpul predispusă la eroare,

veşnic incapabilă să înveţe din greşelile sale,

având, de aceea, un comportament mereu imprevizibil!

Deşi iniţial a fost creat

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,

iată că, imediat,

căzând în păcat,

el s-a transformat

în fiinţă diabolică,

un monstru care nu iubeşte pe nimeni,

nici pe semenii săi,

nici pe Creatorul său,

nici măcar propriul său eu.

Acest Homo belicos

îmbrăcat în merinos,

descendentul lui Cain,

om cu sufletul hain:

din zece mii de ani încoace,

doar trei sute au fost de pace.

Tot se bate şi se bate,

lumea o-mparte, o desparte;

dezbină să stăpânească,

ucide să biruiască.

Criminalul înrăit

lui Dumnezeu i-a grăit:

- Te-oi ucide şi pe Tine,

mie să-mi zică: "Stăpâne!"

Cine mie se supune,

o duce şi rău şi bine;

cine nu, şi nu, şi nu,

îl înghite pământu’;

cine ba vrea, ba nu vrea,

ajunge ca pulberea!

Şi, după ce l-a ucis mai întâi pe fratele său,

a ridicat mână ucigaşă asupra lui Însuşi Dumnezeu,

aşa că lui Dumnezeu, părându-I rău că l-a făcut pe om,

l-a nimicit cu potop de ape.

II

Mi-e o frică teribilă de oameni,

mai ales de când am aflat

că-n fiecare ins se ascunde un psihopat

incurabil,

aşa încât omul poate fi nimicit,

dar răul din om nu poate fi biruit!

Iată, potopul lui Noe a reuşit

să distrugă doar omul,

nu şi păcatul din om.

Focul căzut din cer a nimicit

doar cetăţile Sodoma şi Gomora,

nu şi perversiunea din om,

aşa încât, ulterior,

Sodomele şi Gomorele s-au înmulţit,

acoperind întregul pământ.

III

Mi-e o frică teribilă de oameni!

Căci Lumea în care trăiesc

se preocupă doar de bani, de pântec şi de sex,

valorile spirituale repugnându-i.

Şi, iată, oamenii normali la cap

comit delicte de neimaginat

care, nebunilor de la balamuc

nici măcar nu le trec prin cap,

aşa încât cei consideraţi normali

sunt mult mai nebuni decât nebunii.

O, Luceafăr strălucitor!

Ce greşeală stupidă

să-ţi dai veşnicia divină

în schimbul plăcerii carnale deşarte, de-o clipă!

O, Impulsie a Morţii,

printr-o înşelăciune

ai devenit stăpâna Lumii,

dirijând omenirea

spre sinucidere ...

IV

Cad adesea pe gânduri, mă cutremur şi plâng:

Oare, omul să fie iremediabil pierdut?

Oare, omul rămâne pe vecie

un Golem incorigibil,

o forţă oarbă / o stihie,

o fiinţă aparent raţională,

care distruge totul în cale?

Să nu mai existe pentru dânsul, oare,

chiar nici o şansă de îndreptare?

Până voi afla răspunsul la această întrebare,

mie mi-e o frică teribilă de oameni! …

(2001, 15 noembrie)