CAIN ŞI ABEL (2)

Motto:

Este o vreme când drojdia răului

este mai activă decât cea a binelui …

Diavolul i-a şoptit lui Cain:

- “Ucide-l în taină pe fratele tău, Abel,

şi nimeni nu te va suspecta de crimă!”

Văzând ce are să se întâmple,

Glasul Superconştiinţei l-a avertizat pe potenţialul ucigaş:

- “Ai grijă ce faci!

Păcatul pândeşte la uşă!

Dorinţa lui se ţine după tine,

dar tu să-l stăpâneşti!”

Pus în situaţia de a alege

între viaţă şi moarte,

între bine şi rău,

Cain a ales să nu asculte de Dumnezeu,

aşa cum au făcut şi părinţii săi,

aşa cum avea să facă mai târziu

întregul neam omenesc.

El a optat să asculte de diavol

şi l-a ucis, în taină, pe fratele său, Abel.

Atunci Domnul a declanşat ancheta penală,

stabilind mai întâi gradul de sinceritate

al prezumtivului asasin.

Domnul l-a întrebat pe Cain:

- “Unde este fratele tău, Abel?”

Cain, descumpănit, a avut o tresărire

şi şi-a zis în sine:

“Se pare că Dumnezeu bănuieşte ceva:

Dar, întrucât eu sunt mai inteligent decât Dumnezeu,

voi pendula rapid spre polul disimulator

al histrionismului meu,

ascunzându-mi vinovăţia

sub masca aparentei nevinovăţii.

Îl voi păcăli, astfel, pe Anchetatorul meu,

abătând cursul anchetei

în direcţia dorită de mine”.

Şi Cain i-a oferit Anchetatorului său

un răspuns mincinos, obraznic, sfidător,

prin care spera să-şi demonstreze inocenţa:

- “Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”

Atoatevăzătorul

şi Atoateştiutorul,

Care nu poate fi înşelat,

văzând nesinceritatea asasinului,

i-a pus în faţă dovada oribilei crime,

comunicându-i, totodată, sentinţa:

- “Ce ai făcut?

Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine!

Acum, blestemat eşti tu,

izgonit din ogorul acesta,

care şi-a deschis gura

să primească din mâna ta

sângele fratelui tău!

Când vei lucra pământul,

să nu-ţi mai dea bogăţia lui.

Pribeag şi fugar să fii pe pământ.”

Atunci Cain şi-a zis:

“M-am fript!

Eu, care credeam că sunt mai inteligent decât Dumnezeu,

Eu, care credeam că mă pricep

să săvârşesc o crimă perfect-ascunsă,

de care să nu ştie nimeni, nici măcar Dumnezeu,

am comis greşeala fatală

de a lăsa la locul faptei o urmă,

anume,

sângele fratelui meu,

care strigă din pământ la Dumnezeu

şi mă dă de gol!

Ce fraier am fost!

Cum de nu m-am gândit la asta?

De ce m-am grăbit şi n-am şters toate urmele,

aşa cum face orice criminal de profesie?

Dar o ieşire din această situaţie tot voi găsi eu,

căci eu sunt mai inteligent decât Dumnezeu!

De data aceasta voi pendula

spre polul poinofobic / algofobic

al personalităţii mele histrionice,

în speranţa că voi reuşi să stârnesc

mila Judecătorului meu,

Care, impresionat, îmi va îndulci, la Recurs, sentinţa.

Căci mie mi-e o frică teribilă să nu fiu pedepsit

pentru crimele pe care le voi fi săvârşit,

întrucât îmi displace profund suferinţa.

Jucând teatru, voi învinge când,

aparent, mă voi supune”.

Şi, ca orice isteric,

Cain n-a avut nici pic de mustrare de conştiinţă,

n-a dat dovadă că regretă fapta,

ci a recurs la un nou şiretlic

prin care spera să-L manipuleze pe Dumnezeu,

cu scopul atenuării pedepsei.

El a început a se plânge

că este o fiinţă puţin rezistentă la stres

şi nu suportă regimul de detenţie,

aşa cum procedează, de exemplu,

toţi mogulii-infractori din ziua de azi:

- “Pedeapsa mea este prea mare ca s-o pot suferi.

Iată, Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului;

eu va trebui să mă ascund de Faţa Ta,

să fiu pribeag şi fugar pe pământ

şi oricine mă va găsi mă va omorî”.

Milostivul,

văzând cât de mult ţine ucigaşul la propria-i viaţă,

a exclamat impresionat:

“Doresc Eu moartea păcătosului?

Nu doresc, mai degrabă,

ca el să se întoarcă de pe căile lui

şi să trăiască?”

Şi Ziditorul i-a mai oferit o şansă,

în speranţa că ucigaşul se va îndrepta,

hotărând pentru dânsul un semn,

ca oricine-l va găsi, să nu-l omoare.

Ba, mai mult,

i-a creat condiţii de securitate speciale,

emiţând următoarea lege de protecţie:

“Dacă va omorî cineva pe Cain,

Cain să fie răzbunat de şapte ori”.

Ziditorul a vrut să-i arate periculosului asasin

că Dumnezeu este dragoste.

Văzând cele întâmplate,

părintele Adam a devenit

un gânditor bănuitor

şi a început să-şi pună nişte întrebări

la care nu prea s-a găsit răspuns

nici până în ziua de azi:

- Cum se face, oare, că

din acelaşi pântec

ies două feluri de fii:

unul rău şi altul bun,

unul criminal, altul martir?

Cum se face că

din acelaşi izvor

curg două feluri de ape:

una dulce şi alta amară,

şi din aceeaşi gură iese

atât binecuvântarea

cât şi blestemul?

Să fie, oare, întreaga Creaţie

schizofrenică / duală? …