IOV (12)

(Cap. 19 din Cartea lui Iov)

Motto:

Celui aflat în Labirint,

care a pierdut orice speranţă pentru viaţa aceasta,

îi rămâne drept unică şansă salvatoare a sufletului său

renunţarea la dogma potrivit căreia

viaţa se termină la mormânt

şi adoptarea credinţei în existenţa vieţii de după viaţă.

(Terapia de şoc

aplicată de Bildad din Şuah

se pare că a avut

efectul scontat

căci, după aceasta, Iov a urcat

o treaptă înaltă pe scara credinţei.

El a renunţat la concepţia primitivă

potrivit căreia viaţa se termină la mormânt,

după care nu mai există nimic.

Acum Iov crede cu ardoare

în învierea morţilor din ziua de apoi,

săvârşită de Însuşi Dumnezeu,

precum şi în posibilitatea

de a-L vedea pe Dumnezeu după moarte.

Aceasta dovedeşte că Iov nu era un dogmatic, un fixist,

ci era un om progresist,

care nu avea concepţii bătute în cuie).

Răspunzând lui Bildad, Iov a luat cuvântul şi a zis:

- Oare, chiar nu vă este ruşine

să vă purtaţi aşa cu mine?

Iată, până acum, de zece ori m-aţi batjocorit!

Cine v-a pus pe voi, nişte oameni, semeni de-ai mei,

să fiţi judecători peste mine?

Nu recunosc decât dreptul lui Dumnezeu, Făcătorul meu,

de a mă judeca!

Chiar dacă aş fi păcătuit,

răspunzător sunt doar eu de aceasta!

Dar voi, în calitate de psihanalişti, de acuzatori, de judecători,

n-aţi reuşit, oricât v-aţi străduit, să dovediţi că aş fi vinovat!

Atunci să ştiţi că Dumnezeu este Cel Ce mă urmăreşte:

El m-a învăluit cu laţul său,

m-a dezbrăcat de slava mea

şi împotriva mea şi-a aprins mânia,

smulgându-mi nădejdea ca pe un copac,

căci mă socoate duşmanul Său.

Pe fraţii şi prietenii mei i-a înstrăinat,

rudele mele m-au părăsit,

casnicii mei nu-mi mai răspund

la nici o chemare, la nici o strigare.

Oasele îmi ies afară din piele,

suflarea mea este nesuferită nevestei mele,

duhoarea mea îi îndepărtează pe fraţi.

Până şi copiii mă dispreţuiesc:

dacă mă scol, ei mă ocărăsc.

Aceia pe care îi iubeam s-au întors împotriva mea!

Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei,

căci mâna lui Dumnezeu m-a lovit!

Pentru ce voi, oamenii, semeni de-ai mei,

mă urmăriţi de parcă aţi fi Dumnezeu?

Vă comportaţi ca nişte canibali,

căci nu vă mai săturaţi de carnea mea!

Oh, cât aş vrea ca vorbele mele

să fie scrise într-o carte,

să fie săpate cu o daltă de fier

şi imortalizate cu plumb, pe vecie, în stâncă!

Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu!

El Se va ridica pe pământ în ziua cea din urmă

şi va readuce la viaţă, din ţărână,

această piele putredă a mea.

Aşa că Îl voi vedea iarăşi pe Dumnezeu:

ochii mei, nu ai altuia, Îl vor vedea,

Îl voi privi şi-mi va fi binevoitor.

Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta.

Va veni vremea când dreptatea cauzei mele va fi cunoscută.

Atunci veţi zice: “Pentru ce l-am prigonit noi?”

Atunci mânia lui Dumnezeu se va revărsa peste voi!

Temeţi-vă de sabie, vă spun, că există o judecată! ...