Motto:
Tentativele repetat-eşuate de a găsi ieşirea din Labirint
îi declanşează victimei o stare de revoltă neputincioasă,
în tandem cu acutizarea pulsiunii de moarte.
(Iov avea un eu hipertrofiat,
pe care şi-l plasa, inconştient, în centrul Lumii.
Personalitate hipercorectă, hiperexactă,
el avea o părere înaltă despre sine,
căci se credea fără greşeală, fără păcat,
pretinzând cu ardoare că a respectat
toate poruncile Celui Atotputernic.
Cu toate acestea, Dumnezeu a abătut
asupra lui o mare nenorocire,
motiv pentru care Iov s-a simţit extrem de dezolat,
aşa încât, căzând de la credinţă,
din “persecutat” a devenit persecutor înfocat.
El a început să-i persecute nu numai pe prietenii săi,
ci chiar şi pe Dumnezeu.
Iov îşi trăia paroxistic delirul.
Supărarea sa profundă a devenit
o monoidee ce i-a invadat întregul câmp al conştiinţei,
ca şi cum, în afară de necazul şi suferinţa lui Iov,
nu mai exista nimic altceva pe Lume!
Angoasa, ce-l tortura,
îşi trăgea sorgintea din credinţa profund greşită
că viaţa se termină la mormânt,
după care n-ar mai exista nimic.
În faţa unei perspective atât de sumbre,
Iov ar fi vrut, mai degrabă, să moară cât mai curând:
Pentru ce să se chinuie materia degeaba,
dacă suferinţa este inutilă,
dacă n-are nici un scop înalt, divin?
Dar, mai bine, să-i dăm cuvântul lui Iov,
să vedem ce le spune el prietenilor săi
şi lui Dumnezeu):
- Săgeţile Celui Atotputernic m-au străpuns,
sufletul meu le suge otrava
şi groaza Domnului bagă fiori în mine.
Dumnezeu m-a nedreptăţit,
pedepsindu-mă în mod cu totul nejustificat,
întrucât nu I-am călcat niciodată porunca!
O, de ar fi cu putinţă să mi se cântărească durerea
şi toate nenorocirile să mi se pună în cumpănă,
s-ar vedea că sunt mai grele ca pământul !
De aceea îmi merg cuvintele până la nebunie,
încrederea în Dumnezeu mi-a dispărut,
frica de Cel Atotputernic m-a părăsit
şi am căzut de la credinţă.
Iată motivul pentru care, o, Elihu, prietenul meu,
te anunţ, cu regret, că nu pot să urmez sfatul tău,
acela de a mai alerga la Dumnezeu!
Cum aş putea să alerg la Vrăjmaşul meu,
câtă vreme Cel Atotputernic îmi e duşman?
De aceea m-am văzut nevoit
să apelez, mai degrabă, la ajutorul fraţilor mei,
cu speranţa că aceştia, fiind oameni ca şi mine,
semeni de-ai mei,
vor fi solidari cu nenorocitul aflat în lipsuri, necazuri şi nevoi.
Dar, iată, fraţii mei m-au dezamăgit,
înşelându-mi aşteptarea!
Acum mă aflu într-o stare de epuizare totală,
căci eu, fiinţă mărginită,
nu dispun de putere infinită!
Ce-aş putea să mai nădăjduiesc, când putere nu mai am?
Ce să mai aştept, când sfârşitul meu se ştie?
M-am gândit într-un timp că nenorocitul care sufere
şi care a părăsit frica de Cel Atotputernic,
ar avea, totuşi, drept la mila prietenilor săi,
căci prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte!
Dar, iată, voi, în loc să dovediţi că-mi sunteţi prieteni,
aţi venit aici pe post de psihiatri, de procurori, de judecători,
să mă acuzaţi, mai degrabă să mă judecaţi,
decât să-mi acordaţi vreun ajutor,
aşa că şi această nădejde a mea a dispărut în depărtare!
Voi vă rezumaţi doar să-mi vedeţi necazul şi să vă-ngroziţi!
Înţeleaptă este vorba care zice:
“Blestemat este omul care se încrede în om!”
V-am zis eu, oare: “Daţi-mi ceva,
cheltuiţi din averile voastre pentru mine,
plătiţi-mi răscumpărarea pentru a mă scăpa
din mâna Vrăjmaşului meu”?
Mustrările voastre dovedesc
că sunteţi nişte răi care năpăstuiesc
pe orfan şi prigoniţi pe prietenul vostru,
în timp ce nu vreţi să recunoaşteţi că sunt nevinovat!
De aceea n-am să vă mai rog nimic!
De acum mă văd nevoit
să-mi îndrept iarăşi rugăciunile
către Dumnezeul Cel Potrivnic
şi să-I zic:
- O, Doamne, Dumnezeule!
Priveşte, Te rog, la creatura ta!
Trupul mi se acopere cu viermi şi cu o coajă pământie,
pielea îmi crapă şi se desface în bucăţi,
iar somnul m-a părăsit în întregime.
Căci dacă se-ntâmplă o clipă să aţipesc,
atunci mă înspăimânţi prin vise terifiante şi prin halucinaţii,
aşa că angoasa îmi chinuie sufletul ziua şi noaptea, neîncetat.
Zilele mele zboară mai iute decât suveica ţesătorului,
se duc şi nu mai am nici o speranţă!
Nădejdea mea se termină la mormânt,
după care ştiu că nu mai este nimic!
Adu-Ţi aminte de mine, Ziditorule,
cât timp mai sunt încă în viaţă! Căci, după ce voi muri,
ochiul Tău mă va căuta şi nu voi mai fi!
Cum se risipeşte norul şi trece,
aşa nu se va mai ridica cel ce se pogoară în mormânt!
De aceea n-am să-mi ţin gura,
ci voi vorbi în neliniştea inimii mele,
mă voi tângui în amărâciunea sufletului meu.
Oare, un balaur de mare sunt eu
de ai pus în jurul meu o strajă atât de puternică?
Ce este omul ca să-Ţi pese atât de mult de el?
Când vei înceta odată să mă priveşti?
Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?
Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitor al oamenilor?
De ce nu m-ai ferit să nu păcătuiesc?
Sau, dacă am păcătuit, de ce nu-mi ierţi păcatul?
Pentru ce m-ai pus ţintă săgeţilor Tale,
de am ajuns o povară nu numai pentru aproapele meu
chiar pentru mine însumi?
Ah! Aş vrea mai bine gâtuirea,
mai bine moartea decât aceste oase!
Le dispreţuiesc! ... Nu voi trăi în veci...
Lasă-mă în pace, căci doar o suflare mi-i viaţa!
Dar, la un asemenea discurs,
Domnul nu i-a dat lui Iov nici un răspuns ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu