IOV (9)

(Cap. 12-14 din Cartea lui Iov)

Motto:

Neputinţa de a ajunge la un numitor comun amplifică

a valori de nesuportat atât tensiunile dintre cei de afară

şi cei din Labirint, cât şi sentimentul de însângurare

al celor dinăuntru.

Iov a luat cuvântul şi a zis :

- O, psihanaliştilor!

O, psihoterapeuţilor!

S-ar putea zice, în adevăr, că neamul omenesc sunteţi voi

şi că, odată cu voi, va muri şi înţelepciunea!

Am şi eu minte ca voi, nu vă sunt mai prejos!

Şi cine nu ştie lucrurile pe care le spuneţi voi?

De ce dispreţuiţi pe acela care cere milă de la Dumnezeu?

Nu numai că nu-l ajutaţi, nu-l vindecaţi,

din contră, îl stigmatizaţi,

îi ucideţi sufletul cu diagnosticele voastre!

Aceluia care a căzut pe cale, voi îi mai daţi un brânci!

- “Să dispreţuim nenorocirea!” - gândesc cei fericiţi.

Ei dau, astfel, încă o lovitură celor ce se poticnesc.

Vouă, care-L mâniaţi pe Dumnezeu,

vă merge bine,

cu toate că dumnezeul vostru este în pumn.

Întrebaţi dobitoacele şi vă vor învăţa,

întrebaţi păsările cerului şi vă vor spune;

vorbiţi pământului şi vă va învăţa

şi peştii mării vă vor povesti:

Cine nu vede în toate acestea dovada

că mâna Domnului a făcut asemenea lucrări?

Cine poate să zidească din nou ceea ce dărâmă El?

Dumnezeu stăpâneşte peste cel rătăcit,

ca şi peste rătăcitor!

El împarte binele şi răul!

El dă înţelepciune bătrânilor

şi El le ia minţile.

El ia mintea căpeteniilor poporului,

făcându-i să rătăcească în pustiuri fără drum,

să bâjbâie prin întuneric, să nu vadă desluşit,

să se clatine ca nişte oameni beţi!

Puteţi voi să le daţi minţile înapoi?

Nu puteţi!

Ce a închis Dumnezeu, omul nu poate să deschidă!

şi ce deschide Dumnezeu, omul nu poate să închidă!

Iată, ochiul meu a văzut toate acestea,

urechea mea a auzit şi a luat seama!

Ce ştiţi voi, ştiu şi eu, nu sunt mai prejos decât voi.

De aceea, cu voi nu mai am ce discuta,

căci nu mă puteţi cu nimic ajuta!

Voi sunteţi nişte făuritori de minciuni,

nişte doftori neputincioşi,

care nu vedeţi decât paiul din ochiul pacientului,

dar nu vedeţi bârna din ochiul vostru!

Eu mă cunosc pe mine însumi,

dar voi nu vă cunoaşteţi pe voi!

O, dacă aţi fi tăcut, câtă înţelepciune aţi fi arătat!

Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte

din dragoste pentru Dumnezeu

şi să spuneţi minciuni ca să-L apăraţi?

Vreţi să ţineţi cu El, să faceţi pe apărătorii Lui,

ca să vă daţi bine pe lângă El, să vă vâre pe toţi în Rai?

Vreţi să-L înşelaţi aşa cum înşelaţi un om?

Sau socotiţi că Dumnezeu este neputincios şi,

neputându-Se apăra singur, v-a angajat pe voi ca avocaţi?

Groaznic vă-nşelaţi! De ce-L calomniaţi?

Nu vă temeţi de atotputernicia Lui?

Dacă vă va cerceta El, bine va găsi?

El vă va osândi dacă, în ascuns,

nu lucraţi decât părtinindu-L pe El,

iar mie căutaţi tot timpul să-mi băgaţi pumnul în gură!

Oare, nu vă gândiţi că orice creatură

are şi ea un cuvânt de spus,

are dreptul să-şi exprime părerea?

Concepţiile voastre despre Lume şi viaţă

sunt păreri de cenuşă!

De aceea, mai bine tăceţi!

Lăsaţi-mă, vreau să vorbesc.

Sper să-mi acordaţi şi mie dreptul la replică!

Întâmplă-mi-se ce mi s-ar întâmpla!

Îmi voi lua carnea în dinţi,

îmi voi pune viaţa în joc

şi-mi voi apăra purtarea în faţa Lui,

chiar dacă mă va ucide!

Chiar şi lucrul acesta poate sluji la scăparea mea,

căci un nelegiuit nu îndrăzneşte să vină înaintea Lui.

O, Doamne, Dumnezeule!

Numai două lucruri Te rog să-mi faci:

trageţi mâna de pe mine

şi nu mă mai tulbura cu groaza Ta.

Apoi, cheamă-mă şi-Ţi voi răspunde,

sau lasă-mă să vorbesc eu şi răspunde-mi Tu!

Câte fărădelegi am săvârşit?

Arată-mi călcările de lege şi păcatele mele.

Pentru ce Îţi ascunzi Faţa şi mă iei drept vrăjmaş?

Vrei să spulberi o frunză suflată de vânt?

Vrei să urmăreşti un pai uscat?

Pentru ce mă loveşti cu suferinţe amare

şi mă pedepseşti pentru greşeli din tinereţe,

acum, când trupul meu cade în putrezire

ca o haină mâncată de molii?

Au, nu ştii Tu că omul născut din femeie

are viaţa scurtă, dar plină de necazuri?

Au, nu ştii că dintr-o fiinţă necurată

nu poate să iasă un om curat?

Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

Dacă mi-ai hotărât numărul zilelor,

întoarce-ţi măcar privirile de la mine

şi dă-mi răgaz să am cel puţin bucuria

pe care o are simbriaşul la sfârşitul zilei.

Omului i-ai hărăzit o soartă mai rea decât unui copac.

Căci copacul, când este tăiat,

odrăsleşte şi iarăşi dă lăstari.

Dar omul, când moare, unde mai este?

Cât vor fi cerurile nu se mai scoală din somnul lui.

Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învie,

aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele,

până mi s-ar schimba starea în care mă aflu.

Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde

şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.

Dar Tu, dintru început, mi-ai urmărit paşii,

călcările mele de lege sunt pecetluite într-un mănunchi

şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

Cum este mâncată piatra de ape,

aşa nimiceşti Tu nădejdea omului pe pământ!

Oare, pentru aceasta l-ai creat?

Îl urmăreşti într-una şi se duce,

îi schimonoseşti faţa şi apoi îi dai drumul.

Dacă ajung fiii lui la cinste sau sunt înjosiţi

el nu ştie nimic.

Singur în faţa vieţii, singur în faţa morţii,

“bucurându-se” de indiferenţa sau vrăjmăşia

semenilor şi a lui Dumnezeu,

omul simte numai pentru el durere în trupul său,

omul simte numai pentru el întristare în sufletul lui! ...