Copil fiind,
când închideam ochii,
în întunericul ce se făcea
apărea
o mulţime de flori
jucăuşe,
scânteietoere,
ce-mi încântau privirea
şi-mi bucurau sufletul.
Acum,
în întunericul ce apare,
nu mai văd nimic.
Şi nu mai aud nimic,
nici măcar glasul de bocitoare
ce se tânguie în uliţă.
Şi nu mai simt nimic,
decât durerea care mă doare …
Şi sunt singur
în Oceanul acesta de adversităţi …
Iar întunericul devine din ce în ce mai gros …
Îngerii, toţi m-au părăsit …
Doar demonii mă împresoară,
se hlizesc la mine
şi mă batjocoresc …
Caut un om,
dar nu găsesc niciunul …
Să nu se mai afle, oare, nici un om
în întuneric?
Să se fi mutat cu toţii în Lumină?
Să fi rămas eu singura entitate
menită să populeze această sinistră
imensitate?
Te caut pe Tine, Doamne,
dar nu Te găsesc.
Lumina ochilor mei a devenit prea slabă
să Te zărească.
Fericit eşti, Doamne,
că, pentru Tine,
întunericul este ca lumina!
Iată, Tu mă vezi,
îmi numeri toate oasele,
dar nu-mi spui nimic.
Strig la Tine, Doamne,
dar nu-mi răspunzi.
Îmi dau seama îngrozit
că nici Tu nu vrei să mai vorbeşti cu mine.
Eli, Eli, Lama Sabahtani?
(Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
pentru ce m-ai părăsit?)
…………………………………………
Deodată, un Hău nemărginit
îşi deschide gura
să mă înghită …
Îmi dau seama că am început
pogorârea în Infern …
Îmi adun ultimele puteri şi strig:
Tată ceresc,
în mâinile Tale îmi încredinţez duhul! …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu