Tantal

Tantal, fiul lui Zeus,

rege al Lydiei,

era răsfăţatul zeilor din Olimp,

întrucât zeii l-au binecuvântat

cu toate binecuvântările lor.

Tantal era omul cel mai bogat de pe pământ.

În această calitate era invitat

la toate sfaturile zeilor

de pe veşnic-însoritul Olimp,

unde se hotăra soarta Lumii.

Acolo nu avea acces nici un alt muritor.

Şi înşişi zeii, adesea, se pogorau

la petrecerile ce se dădeau

în fastuoasele palate ale lui Tantal,

jos, pe pământ.

Zeii îl socoteau pe Tantal

asemenea lor.

O cinste mai mare ca aceasta

zeii nu puteau arăta

unui muritor.

Căci Tantal, participând la Sfatul Zeilor,

cunoştea toate secretele lor.

Toate au decurs bine până când Tantal,

inventând noţiunea de transparenţă,

a început să divulge secretele zeilor muritorilor de rând,

tot ce hotărau ei cu privire la soarta Lumii.

Zeii îi tolerau acest defect,

pentru că îl iubeau prea mult

şi iubeau şi ei democraţia.

Dar, cu timpul, Tantal a început să se îndoiască de zei,

socotind că n-ar fi atoateştiutori.

Şi, ca să-i pună la încercare,

a furat câinele de aur al tatălui său, Zeus.

Când Hermes l-a interogat,

el a minţit / a tăgăduit

sub prestare de jurământ,

zicând că animalul nu se află la dânsul,

că zeii s-au înşelat.

Întrucât acest test nu s-a dovedit edificator,

Tantal s-a gândit să-i mai supună pe zei la un test.

Cu ocazia primului ospăţ,

şi-a sacrificat propriul său fiu, în strict secret,

şi l-a servit zeilor, la masă,

sub formă de bucate gustoase.

Treaba asta a pus capac la toate,

căci zeii s-au prins la figură

în momentul în care au văzut ciudatele bucate.

Şi, luând bucăţile de carne, toate,

au reconstituit trupul lui Pelops

şi l-au readus la viaţă.

Iar Zeus, mâniindu-se nespus,

l-a luat pe fiul său de guler şi l-a aruncat de viu

în Împărăţia Subpământeană a fratelui său, Hades.

Acolo l-a aşezat să stea într-o apă străvezie,

ce-i ajungea lui Tantal până la bărbie.

Când osânditul îşi pleca buzele să bea,

apa de la dânsul rapid se îndeparta,

aşa că Tantal suferea veşnic de sete.

Şi i-a aşezat sub nas

o tavă cu cele mai gustoase bucate.

Dar, când osânditul întindea mâna să ia,

acestea de la dânsul instantaneu se îndepartau,

aşa că Tantal suferea veşnic de foame.

Acestea erau chinurile lui Tantal în Infern.

În româneşte, Tantal se traduce prin Tăntălău.

Poetul, fire curioasă, caută şi el răspuns

la următoarea întrebare:

Cum se face că omul carnal, omul păcătos,

căruia Dumnezeu îi acordă harul

de a sta foarte aproape de Dânsul,

în loc să se sfinţească, precum ar fi normal,

dimpotrivă, se îndiavoleşte mai tare ?

Cum se face că mai-binele

este duşmanul de moarte al binelui ?

Căci văzut-au ochii mei

destui Tăntălăi

cărora Dumnezeu le-a acordat harul

de a se numi fii ai lui Dumnezeu

şi pe care Dumnezeu i-a binecuvântat

cu mulţime mare de binecuvântări.

Dar ei, în loc să devină mai buni,

au devenit chiar mai perverşi

decât Beelzebul, Domnul demonilor, ce vieţuieşte în Infern !

Au devenit irozi, caiafe, farisei şi Iuda-vânzători !

Nimic nu l-a îngreţoşat

şi nu l-a înfricoşat pe poet

mai mult decât

această teribilă constatare ...