TRAUMAPHOBIE

Oh, mi-e frică teribilă de traume / de sperieturi.

Căci, în timpul producerii unei traume puternice, dar nemortale,

sufletul omului se sperie atât de tare

încât o parte dintr-însul părăseşte trupul

fără a se mai întoarce vreodată,

aşa că omul moare parţial.

Dacă sperieturile sunt repetate,

sufletul omului părăseşte, în final, trupul, în totalitate.

Iată, de exemplu, ce-am păţit eu.

În urmă cu vreo cinsprezece ani,

plecând odată în oraş dis-de-dimineaţă,

pe când era întuneric beznă, noapte cu ceaţă,

un necunoscut m-a atacat cu un cuţit

pe care a vrut să mi-l împlânte drept în inimă.

Mi-am apărat inima cu palmele goale

şi cuţitul mi-a străpuns palma mâinii stângi.

Am căzut pe spate,

iar necunoscutul s-a aruncat cu cuţitul asupra mea,

cu intenţia de a mă decapita.

L-am respins cu putere, împingându-l cu picioarele.

Treaba asta s-a repetat de vreo şapte-opt ori.

Atunci am realizat

că îndividul este hotărât

la modul absolut

să mă omoare.

Teama că mi-a sosit sfârşitul a pus cu atâta putere

stăpânire pe mine,

încât am văzut Hadesul – o prăpastie fără fund –

deschizându-şi gura

şi începând să-mi aspire sufletul.

Şi am început să ţip, în semiconştienţă,

cât mă ţineau plămânii.

Atunci agresorul m-a lăsat

şi s-a îndepărtat

în noapte.

Ulterior, când Poliţia l-a depistat,

am aflat că acesta era un cunoscut de-al meu,

care a declarat

că m-a confundat

cu un duşman de-al său,

pe care îşi pusese de mai mult timp în gând ca să-l omoare …

Desigur, l-am iertat

pentru regretabila eroare.

Dar eu, în urma acestei traume psiho-fizice atât de puternice,

mi-am pierdut definitiv o parte din suflet …

După câteva zile, m-a atacat în plină zi, pe stradă,

un câine de rasă, foarte mare, negru ca smoala,

probabil turbat,

dar în mod sigur scăpat

de sub control.

Adulmeca ceva

pe caldarâm,

fără să-mi dea vreo atenţie.

Când am ajuns lângă el,

s-a repezit fulgerător

să mă muşte de picior.

Instinctiv mi-am retras piciorul,

iar el mi-a sfâşiat pantalonul.

S-a repezit iarăşi

să mă muşte de celălalt picior

şi iarăşi mi-a sfâşiat pantalonii.

Văzând că n-a reuşit să mă muşte,

a mers vreo zece metri de-a îndărătelea,

fără să mă slăbească din ochi,

şi apoi

s-a năpustit ca o săgeată spre gâtul meu.

Am barat muşcătura cu antebraţul mâinii stângi.

Pe când mă strângea cu colţii de mână,

se uita încruntat, cu o ură neţărmurită, în ochii mei

şi-mi transmitea telepatic

că nu se lasă de mine

până nu mă ucide.

Văzând că n-a reuşit să mă prindă de gât,

s-a dat din nou în marşarier

şi, ca săgeata, a zburat din nou

spre gâtul meu.

Am barat muşcătura cu antebraţul mâinii drepte.

Şi iarăşi mă strângea cu colţii de mână,

uitându-se încruntat în ochii mei,

cu o ură nemărginită.

Privirea aceea, groaznic de urâtă,

s-a imprimat atât de adânc în sufletul meu,

încât nu pot s-o uit nici după moarte.

Intuind că mi-a sosit sfârşitul

şi văzând că Hadesul şi-a deschis gura

şi a început să-mi aspire sufletul,

atât de tare m-am speriat

încât am zbierat

cât m-au ţinut plămânii,

în stare de semiconştienţă.

Atunci, câinele m-a eliberat

şi a plecat cu capul plecat.

Probabil un înger al Domnului l-a certat,

că nu-mi sosise încă vremea

să plec din Lumea aceasta.

După această traumă atât de cumplită

am rămas un om cu doar jumătate din suflet.

Dar tragedia mea nu s-a terminat aici.

Peste câtva timp un prieten de-al meu,

pocăit baptist, copil al lui Dumnezeu,

mi-a cerut foarte insistent

să-i împrumut o mare sumă de bani,

zicând că are mare nevoie de ei

să plece în Germania.

La scadenţă, în loc să-mi restituie banii,

m-a lovit cu un pietroi în cap

şi, trântindu-mă la pământ,

a făcut din capul meu

minge de football,

lovindu-mă în cap cu bocancii militari.

Şi-mi zicea, în timp ce mă lovea:

- Mă nebunule, ai tu vreun act încheiat

la Notariat

prin care să poţi dovedi

că mi-ai dat mie vreun ban?

Şi întrucât nu mai contenea

să mă lovească în cap,

am realizat

că vrea să mă omoare

spre a-i rămâne lui banii.

Şi iarăşi, îngrozit de moarte,

am văzut Locuinţa morţilor cum şi-a deschis gura

şi a început să-mi aspire sufletul.

Şi din nou am zbierat

cât m-au ţinut puterile,

în stare de semiconştienţă.

Atunci m-a lăsat

de teamă să nu audă lumea.

Acest prieten al meu mi-a ucis

jumătatea de suflet care mai rămăsese în mine

după traumatismele anterioare,

aşa că am rămas

un om fără suflet,

o legumă care nu mai preţuieşte

nici cât o ceapă degerată.

Aceasta, întrucât n-am înţeles nicidecum

cum se face că,

în loc să devină mai buni

în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu

la Biserică,

pocăiţii baptişti devin mai răi decât fiarele apocaliptice,

când scris este în Cartea Sfântă că

nici un cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu

nu este lipsit de putere …

La problema aceasta cred că nu poate să-mi răspundă niciun om,

ci numai Dumnezeu …

Aşadar,

când o fi să mor

şi când m-or duce la groapă,

să vină baptiştii roată

s-arunce cu pietre în mine,

c-atunci or putea mai bine …