Ghilgameş şi Ishtar / Afrodita

După ce l-a ucis pe uriaşul Humbaba,

Ghilgameş s-a dus să facă baie.

Zeiţa Ishtar/Astarteea/Afrodita/Venera

a tras cu ochiul la frumuseţea lui Ghilgameş

şi la podoaba bărbăţiei sale.

Ishtar/ Afrodita i-a zis:

- Vino, Ghilgameş, să-mi fii iubit!

Oferă-mi fructul iubirii tale!

Tu să-mi fii bărbat, eu să-ţi fiu soţie!

Nemurirea nu ţi-o promit,

dar vom locui într-un palat de argint,

ne vom plimba într-un car de aur

şi-ţi voi dărui domnia peste toate regatele

de pe pământ.

După cum ne spune legenda,

Ghilgameş nu era un muritor de rând.

El era trei sferturi zeu şi un sfert om,

o fiinţă hibridă, cu trup de om şi cap de bou,

căci, în vremea Zodiei Taurului, taurii erau zei.

El a respins avansul zeiţei Ishtar/Afrodita,

aruncându-i vorbe care profund au jignit-o

şi sufletul amarnic i l-au chinuit:

- Eu n-am nimic de oferit

unei zeiţe ce se aseamănă cu o uşă

pe care o închide şi o deschide vântul după voinţă.

Căci o lume întreagă ştie câţi amanţi ai avut

şi cum pe toţi i-ai amăgit

cu aceleaşi promisiuni mincinoase!

Ai, oare, vreun iubit pe care să-l fi îndrăgit permanent?

Pe iubitul anilor tăi tineri l-ai hărăzit veşnicelor suspine;

pe următorul l-ai lovit şi aripile i-ai rupt;

unuia i-ai săpat de două ori câte şapte gropi;

pe altul l-ai hărăzit să alerge veşnic în galop;

pe cel ce-ţi jertfea zilnic iezi l-ai transformat în lup,

încât proprii lui argaţi îl gonesc şi proprii lui câini îl rup;

pe altul în păianjen l-ai prefăcut.

Şi cu mine la fel te vei purta.

Mai devreme sau mai târziu şi pe mine mă vei arunca

precum arunci opinca ce strânge piciorul!

Nu eşti decât un jeratic care se stinge când vine frigul,

o uşă rău închisă, care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul,

un palat ce-şi striveşte războinicii care-l apără,

un elefant ce-şi smulge învelişul,

eşti păcura care mânjeşte pe omul ce-o duce,

burduful care se varsă pe omul ce-l poartă,

calcarul care face să se fărâmiţeze zidul de piatră,

berbecele de asediu care pustieşte ţara duşmană,

încălţarea care răneşte piciorul celui ce-o poartă!

Înfuriată de acest refuz umilitor,

de împotrivirea sorţii,

Ishtar/Afrodita şi-a îndreptat asupra iubitului ei

ochii morţii.

Ea s-a prezentat în faţa lui Zeus / Anu

cu jalba în proţap,

învinuindu-l pe Ghilgameş că i-a inventariat

toate păcatele, toate blestemăţiilor sale,

şi i-a cerut insistent lui Anu să asmută asupră-i

Taurul din cer,

ca să-l ucidă.

Anu / Zeus a socotit

că cererea Ishtar / Afroditei e îndreptăţită,

întrucât Ghilgameş nu s-a dovedit

vrednic s-o facă fericită

şi să dobândească, astfel, nemurirea.

Şi a asmuţit asupra lui Taurul din cer.

În lupta care s-a dat,

Ghilgameş a ieşit biruitor.

Dar Enkidu, prietenul său cel mai devotat,

alter-ego-ul său cu trup de taur şi cap de om,

a fost rănit

şi, în scurtă vreme, a murit.

Şapte zile Ghilgameş l-a jelit,

până ce trupul i-a putrezit

şi, pe nas, un vierme i-a ieşit.

Ghilgameş, care până atunci nu ştia ce-i moartea,

văzând viermii ce devorau trupul lui Enkidu,

în suflet a rămas străpuns.

Cutremurat până în adâncul fiinţei,

el a intrat în alt stadiu al existenţei,

cel al reflexivităţii profunde,

al iscodirii despre Viaţă, despre Moarte:

« Muri-voi, oare, şi eu? » Se întreba Ghilgameş.

« Oare, mă aşteaptă aceeaşi soartă ca a prietenului meu,

neînduplecata soartă a oamenilor?

De ce viaţa pe pământ începe atât de frumos

şi se termină atât de urât?

Şi dacă viaţa oamenilor se termină la mormânt,

la ce mai folosesc faptele de eroism?

Ce folos avem de viaţă dacă durează doar o clipită,

după care nu mai este nimică?

Perspectiva aceasta nu-mi surâde de loc!

Teribila frică de moarte a pus stăpânire pe mine

şi teama de Neant mă obsedează cumplit!

Dacă nu eşti nemuritor, precum zeii,

mai bine să nu exişti de loc!

Pentru ce să se chinuie Materia degeaba?

Ori Nemurirea, ori Neantul! Din două, una!

Faza intermediară n-o concep şi n-o admit,

căci ea produce doar suferinţă, angoasă, durere!

Şi eroul Ghilgameş, care iubea viaţa, a hotărât

să găsească Iarba Nemuririi, din care să ia

nu numai el, ci toţi locuitorii din Uruk,

pe care îi iubea,

spre a dobândi cu toţii nemurirea.

A străbătut numeroase mări şi ţări

până a ajuns în mijlocul Oceanului planetar.

Aci şi-a legat două pietre de moară de picioare

şi s-a scufundat în Adâncul cel mare.

A cules Planta Nemuririi, care l-a înţepat

şi, întorcându-se, a tras la mal.

Aci s-a dezbrăcat să-şi spele noroiul de pe trup.

Pe când se scălda,

un şarpe i-a furat Planta Nemuririi

şi a dispărut,

lăsând, la locul faptei,

pielea de solzi, de care a năpârlit.

Văzând aceasta, Ghilgameş a început a plânge

cu lacrimi de sânge.

El se lamenta zicând:

- Oare, pentru cine m-am trudit?

Pentru un şarpe, pentru un diavol, pentru un demon,

pentru un hoţ, pentru un laş, un pervers, un egoist,

un nerecunoscător?

Oare, voia zeilor este ca nemuritori

să ajungă doar demonii cei răi şi hoţi,

în timp ce eroii cinstiţi, care se trudesc pe brânci,

sunt destinaţi să moară ca nişte proşti şi netoţi?

O, vai mie! O, vai mie!

Că am vrut să săvârşesc în viaţă doar binele

şi, când colo, un dublu rău am săvârşit:

De o parte, pe demoni i-am făcut nemuritori,

de altă parte,

pentru mine şi pentru prietenii mei

am pierdut pe veci nemurirea!

O, vai mie! O, vai mie!

Că nu poate eroul să le facă de unul singur pe toate:

să gândească, să alerge, să se lupte, să trudească,

să sufere de toate

şi să vegheze în acelaşi timp

să nu-i fure hoţii munca!

O, vai mie! O, vai mie!

Că Nedreptul Destin

îi favorizează numai pe hoţi!

Şi a murit Ghilgameş, ca şi Enkidu,

fiind devorat de viermi ...