IOV (15)

(Cap. 23; 24 din Cartea lui Iov)

Motto:

Cel ce a eşuat în mod repetat în strădania de a găsi ieşirea

din Labirint rămâne cu convingerea că Dumnezeu a creat,

din capul locului, Lumea aceasta ca fiind dizarmonică,

fără vreo şansă de îndreptare.

Iov a luat cuvântul şi a zis:

- O, Elifaz, nici acum nu m-ai convins!

De aceea, plângerea mea este tot o răzvrătire

şi suferinţa îmi înăduşe suspinurile,

căci eu sunt nevinovat.

Oh, dacă aş putea să-L găsesc pe Dumnezeu,

dacă aş putea să ajung până la tronul Său,

mi-aş apăra pricina înaintea Lui,

mi-aş umple gura cu dovezi privind nevinovăţia mea

şi aş şti ce ar putea să-mi răspundă!

Dacă ar binevoi să mă primească în audienţă,

aceasta ar fi dovada supremă că sunt nevinovat,

întrucât doar un om neprihănit

este primit înaintea Celui Atotputernic

şi poate vorbi cu El.

Dar unde să-L găsesc?

Dacă mă duc la răsărit, nu este acolo;

dacă mă duc la apus, nu-L găsesc;

dacă are treabă la miazănoapte, nu-L pot vedea;

dacă Se ascunde la miazăzi, nu-L pot descoperi.

Dar El ştie ce cale am urmat;

şi dacă m-ar încerca în cuptorul de foc,

aş ieşi ca aurul de curat.

Paşii mei s-au ţinut de paşii Lui,

am mers pe calea Lui şi nu m-am abătut de la ea;

de la porunca buzelor Sale nu m-am depărtat,

voia mea s-a supus cuvintelor gurii Sale.

Dar hotărârea Lui este luată şi cine-L va împiedeca?

Ce-I doreşte sufletul, aceea face!

El Îşi va împlini planurile cu privire la mine

şi va mai face multe altele.

De aceea tremur înaintea Lui, mi-e teamă de El!

Cel Atotputernic mi-a slăbit inima şi m-a umplut de groază,

căci nu întunericul durerii mele mă nimiceşte,

nici negura în care sunt înfăşurat,

ci constatarea că Dumnezeu amână prea mult

vremile de judecată,

aşa că drepţii nu mai văd zilele de pedeapsă

ale celor nelegiuiţi

şi pleacă din lumea aceasta supăraţi!

Iată, viclenii mută hotarele ogoarelor,

fură turmele, cu păstor cu tot, şi le pasc,

răpesc asinul orfanilor,

iau zălog vaca văduvei,

îmbrâncesc de pe cale pe cei săraci,

silesc cerşetorii din ţară să se ascundă.

Cei nenorociţi lucrează la negru

şi seara nu au pâine pentru copiii lor.

Mănâncă iarbă ca boii,

strâng ciorchinii rămaşi neculeşi în via celui nelegiuit.

Frigul iernii îi găseşte fără îmbrăcăminte,

ploaia munţilor îi prinde fără adăpost,

dorm ghemuindu-se pe sub poduri sau pe sub stânci,

muncesc în grădinile nelegiuiţilor

pentru o coajă de pâine mucegăită!

Vaietele muribunzilor se aud în cetăţi,

sufletul celor bătuţi şi răniţi cere ajutor ...

Dar Dumnezeu nu aude rugăciunile lor!

El nu ia seama la toate aceste mişelii ...

Alţii sunt vrăjmaşi ai luminii,

nu cunosc şi nu umblă pe căile ei!

Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor,

omoară pe cel sărac şi nevoiaş,

iar noaptea se apucă de furat!

Ochiul preacurvarului aşteaptă amurgul:

“Nimeni nu mă va vedea”, gândeşte el,

punându-şi pe faţă o mahramă.

şi iată-l spărgând noaptea casele bărbaţilor însuraţi,

iar ziua stă ascuns, temându-se să iasă la lumină!

Pentru el, dimineaţa este umbra morţii:

când o vede, spaimele îl cuprind.

El, care pradă pe femeia sterilă, fără copii,

el, care nu face nici un bine văduvei!

Şi, totuşi, Dumnezeu lungeşte zilele unor asemenea oameni,

aşa că rămân în picioare

când nu mai trăgeau nădejde de viaţă!

El le dă linişte şi încredere,

are privirile îndreptate spre căile lor.

Ei se ridică, apoi, într-o clipă nu mai sunt,

cad şi mor, ca toţi oamenii de pe pământ!

Spuneţi-mi, nu este aşa?

Cine îmi va dovedi că am minţit?

Cine poate spulbera adevărul cuvintelor mele? …