Lumea dizarmonică nu poate accesa înţelepciunea întrucât
dizarmonia şi înţelepciunea sunt contrarii antagonice.
Înţelepciunea rămâne un atribut exclusiv al lui Dumnezeu
şi al oamenilor echilibraţi care cred şi se tem de El.
(Bildad din Şuah, al doilea psihoterapeut,
l-a contrazis pe Elifaz din Teman, primul psihoterapeut,
susţinând că din mâinile lui Dumnezeu, Care este curat,
ar ieşi lucruri necurate.
Probabil,
aceştia doi făceau parte din şcoli psihanalitice diferite).
Bildad din Şuah, luând cuvântul, a zis:
- Puterea şi groaza sunt ale lui Dumnezeu.
El face să împărăţească pacea în ţinuturile Lui înalte.
Cine ar putea să-I numere oştile?
Şi peste cine nu răsare Lumina Lui?
Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?
Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?
Iată, în ochii Lui, nici luna nu este strălucitoare,
şi chiar soarele este pătat,
cu cât mai mult omul, care nu este decât putreziciune,
Fiul Omului, care nu este decât un vierme!
(Iov nu a fost mulţumit de prestaţia
psihoterapeutului Bildad din Şuah,
întrucât următoarele i-a reproşat):
- Cât de bine te pricepi tu să ajuţi pe cel fără putere
şi să sprijini braţul celui slăbit!
Ce sfaturi bune dai celui fără pricepere
şi ce belşug de înţelepciune ţi s-a ivit!
Oare, către cine îţi îndrepţi săgeata cuvintelor tale
şi al cui duh vorbeşte prin tine?
Viu este Domnul Care nu-mi dă dreptate
şi Care îmi amărăşte viaţa că,
atâta vreme cât duhul meu va fi întreg în mine
şi suflarea lui Dumnezeu nu va ieşi din pieptul meu,
buzele mele vor rosti doar adevărul.
Departe de mine gândul să vă dau dreptate,
întrucât voi spuneţi minciuni nenumărate.
Iată, inima mea nu mă mustră pentru nici una din zilele mele.
De aceea, până la cea din urmă suflare de viaţă
îmi voi apăra nevinovăţia,
vă voi învăţa căile lui Dumnezeu,
şi nu voi ascunde planurile Celui Atotputernic!
Argintul şi aurul se scot din mină,
dar înţelepciunea unde se găseşte?
Unde este locuinţa priceperii?
Ea a fost ascunsă de ochii oricărei făpturi vii,
omul nu cunoaşte calea spre ea.
Ea nu se găseşte pe pământul celor vii.
Adâncul zice: “Nu se află în sânul meu!”
Marea zice: “Nu este la mine!”
Iadul şi moartea zic: “Noi am auzit vorbindu-se despre ea!”
Ea nu se aseamănă cu aurul şi argintul,
nu se poate cumpăra cu bani!
Doar Dumnezeu îi ştie locuinţa şi îi cunoaşte cărarea.
Căci El vede până la marginile pământului,
vede totul sub ceruri.
Înaintea Lui iadul este un hău fără fund
şi Adâncul n-are acoperiş.
El întinde miazănoaptea deasupra golului
şi spânzură pământul pe nimic.
El a trasat hotarul dintre lumină şi întuneric
şi stâlpii cerului se înspăimântă, se clatină,
la ameninţarea Lui.
Acestea sunt doar marginile căilor Sale,
dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?
El a rânduit greutatea vântului, a dat legi ploii
şi a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului.
Atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o,
i-a pus temeliile şi a pus-o la încercare.
Apoi i-a zis omului:
“Iată, frica de Dumnezeu este înţelepciunea,
îndepărtarea de cel rău este priceperea!”
Oh! Dacă aş fi încă odată ca în lunile trecute,
ca în zilele în care Dumnezeu mă ocrotea,
când candela Lui strălucea deasupra capului meu
şi lumina Lui mă călăuzea în întuneric!
Acum am ajuns de batjocura celor tineri:
ei m-au pus în cântecele lor.
Mă urăsc fără temei, mă ocolesc,
mă scuipă în faţă, se scoală la dreapta mea
îmi împung picioarele,
îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă piardă
fără pic de ruşine!
Mă apucă groaza,
slava îmi este spulberată ca de vânt.
Fericirea mea a trecut ca un nor,
sufletul se topeşte în mine,
noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele,
durerea mă roade neîncetat.
Dumnezeu m-a aruncat în noroi,
am ajuns ca ţărâna şi cenuşa.
Strig către Tine şi nu-mi răspunzi,
stau în picioare şi nu mă vezi,
eşti fără milă împotriva mea,
mă nimiceşti cu suflarea furtunii Tale.
Căci ştiu că mă duci la moarte,
în locul în care se întâlnesc toţi cei vii.
Dar cel ce se prăbuşeşte în nenorocire
nu strigă după ajutor?
Nu plângeam eu pe cel amărât?
N-avea inima mea milă de cel lipsit?
Mă aşteptam la fericire şi, când colo,
nenorocirea a venit peste mine.
Trăgeam nădejde de lumină şi a venit întunericul!
Dacă am umblat cu minciuna, cu înşelăciunea,
să mă cântărească Dumnezeu în cumpăna celor drepţi,
şi-mi va vedea neprihănirea!
Dacă n-am dat săracilor ce-mi cereau,
mâncându-mi pâinea de unul singur,
fără să dau şi orfanului din ea,
atunci să-mi cadă braţul şi să se sfarme!
Dacă mi-am pus încrederea în aur
şi mi s-a îngâmfat inima din pricina bogăţiilor,
dacă m-am bucurat de nenorocirea vrăjmaşilor mei
şi n-am deschis uşa să intre călătorul,
sau mi-am ascuns fărădelegile, aşa cum fac oamenii,
spre a evita dispreţul mulţimilor,
dacă pământul strigă împotriva mea
pentru că i-am mâncat roada fără să fi plătit,
atunci să crească spini în el, în loc de grâu,
şi neghină în loc de orz!
Iată apărarea mea, iscălită de mine!
Să-mi răspundă Cel Atotputernic!
Iar învinuirea adusă de potrivnicii mei
voi purta-o cu demnitate pe umărul meu,
voi lega-o pe frunte ca pe o cunună,
ca să-I dau socoteală lui Dumnezeu de toţi paşii mei,
spre a mă apropia de El ca un domn.
(Sfârşitul cuvintelor lui Iov).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu