Motto:
Panica şi deznădejdea de care e cuprins cel ce
nu găseşte ieşirea din Labirint este cea mai dură
piatră de încercare şi de şlefuire a spiritului omului
trăitor pe planeta Pământ.
Trei prieteni ai lui Iov,
Elifaz din Teman,
Bildad din Şuah
şi Ţofar din Naamah,
au aflat de toate nenorocirile care-l loviseră.
S-au sfătuit şi, plecând de acasă,
au venit să-i plângă de milă,
să-l mângâie,
şi să-i aplice urgent o cură
de ... psihoterapie.
Ridicându-şi ochii de departe,
nu l-au mai cunoscut.
Când l-au recunoscut,
şi-au sfâşiat hainele,
au aruncat cu ţărână-n văzduh, deasupra capetelor lor,
şi au început a plânge.
Apoi, şapte zile şi şapte nopţi
au şezut pe pământ, lângă el,
fără să-i spună un cuvânt,
căci vedeau cât de mare este durerea lui.
După şapte zile şi şapte nopţi de tăcere mută,
Iov şi-a deschis gura şi a zis:
- Blestemată să fie ziua în care m-am născut
şi noaptea care a zis:
“S-a zămislit un prunc de parte bărbătească!”
De ziua aceea, Dumnezeu din cer să nu Se mai îngrijească!
S-o acopere întunericul, să piară din an,
să nu mai fie numărată între zile,
pentru că n-a închis pântecele care m-a zămislit,
din contră, a găsit genunchi care m-au primit
şi sâni care m-au hrănit cu lapte!
O, dacă aş fi murit în pântecele mamei mele,
sau imediat după ce m-am născut,
aş fi trecut rapid în Nefiinţă!
Acum aş fi culcat, aş fi liniştit, aş dormi, m-aş odihni
cu împăraţii şi cu cei mari de pe pământ,
care şi-au zidit falnice morminte
şi şi-au umplut casele cu aur şi cu argint.
Aş fi ca şi cum n-aş fi fost niciodată!
Aş fi o stârpitură avortată şi-ngropată,
aş fi ca nişte copii care n-au văzut niciodată lumina!
Acolo nu te mai necăjesc cei răi,
acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri,
cei puşi în lanţuri nu mai aud glasul asupritorului,
cel mic şi cel mare sunt tot una acolo
şi sclavul scapă de stăpânul lui!
Oare, pentru ce lungeşte Dumnezeu viaţa
celor cu inima zdrobită de supărare,
care aşteaptă moartea şi nu vine,
măcar că o doresc mai mult ca pe o comoară
şi care n-ar mai putea de bucurie
dacă i-ar înghiţi mormântul ?
De ce dă El omului viaţă
şi apoi îl îngrădeşte din toate părţile,
încât acesta nu mai ştie încotro să meargă,
până acolo că ajunge să-şi piardă şi minţile?
Acum eu mă hrănesc doar cu suspinuri
şi jalea-mi se revarsă ca un fluviu.
De ce mă tem, aceea mi se-ntâmplă,
de ce mi-e frică, de aceea am parte,
n-am linişte, nici odihnă, nici pace
şi necazul dă peste mine!
Mai bine ar fi fost să nu mă fi născut,
căci, aşa, n-aş mai fi cunoscut
supărarea, insulta, calomnia, boala şi suferinţa! …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu